La clasa pictorului Horea Paștina de la Universitatea Națională de Arte Viorel Holovaci a deprins exigența de a picta și meșteșugul apropierii decisive de natură. Odată dobândite, mijloacele edificării lumii cunoscute prin linie, culoare și lumină se reformulează în pașii repetați ai unui proces continuu de uimire, cunoaștere, formare, praxis și așteptare; astfel se construiește o carieră de pictor și un destin spiritual de auditor privilegiat al duhului lucrurilor și timpului. Totul se învață și se câștigă; eventual, se transmite – dispoziția cunoscătoare prin forme, puterea de a formula, discernământul și pătrunderea, capacitatea de a convinge sau de a seduce ( a întoarce privirea către locurile purtătoare de sens și de prezență), toate acestea se învață; viabilitatea și amplitudinea ideii, rigoarea intelectuală a tematicii și rezonanța interioară a constantelor culturale, acestea se transmit și se verifică prin instanța maestrului și a tradiției. Puse împreună într-o lucrare ziditoare, cu larghețea fermă a unei construcții aeriene, ele alcătuie o poetică. Spre ea îndreaptă pictorul toate eforturile sale. Toate gesturile sale, dispozițiile spiritului său creator, asteptările sale, asocierile sale și lucrul său de atelier vizează în ultimă instanță emergența acestei poetici. Temele picturii lui Viorel Holovaci provin din liniștea atelierului și însemnează afectiv reperele personale ale acestui univers; tendința îi e de alunecare spre nemișcare și de obiectivare. Obiectele nu trimit nici la estetica umilului și nici nu vădesc apropieri senzuale de strălucirile trecătoare ale zilei. Culoarea lor concentrată suportă straturi de alburi sau griuri ce o domină înspre stabilitate și pronunțarea ritmică a spațiului cuprinzător, pe care îl circumscriu muzical. Jocul între opac și translucid al suprafeței celebrează discret o aură a clipei. Compozițiile lărgite (case, peisaje) trădează amploarea viguroasă a desenului, principala calitate a pictorului nostru. Ierarhiile pe care conturul le instituie ne apropie planurile suprapuse ale priveliștii tranformându-le în stratificări ale interiorității proprii. Bucuria luării în posesie este cât se poate de discretă, aproape nostalgică. „Posesia”, este, în fapt, pentru pictor, puterea de a privi. Distanțele se păstrează și suprafața nu poate fi străbătută. Imaginea e stabil㠖 poetică. Istoria ei în timp este de a funcționa ca o memorie independentă. Mai mult decât din coincidență, pictura timpului este cea care se schimbă în timp. Traseul ei nu poate fi estimat dar poate fi intuit. Valorile pe care le instituie se perpetuează, oricum, iar dacă ele au intrat în intimitatea pictorului, îi vor construi așteptarea și maturizarea. Martie 2004 ALEXANDRU MIRCEA Curator de artă contemporană - Centrul de Cultur㠄Palatele Brâncovenești” Mogoșoaia